Este o teorie care se poate cofirma. Că tot spuneam că este acceptat de unii lideri ai opoziţie.
În varianta în care Guvernul Boc pică la moţiunea de cenzură, Vasile Blaga poate fi o variantă de prim-ministru acceptată de majoritate, până în 2012. Mai mult, în contextul în care PNL şi PSD nu prea vor guvernarea cu Băsescu preşedinte.
marți, 28 septembrie 2010
luni, 27 septembrie 2010
Demisia, o onoare
Vasile Blaga şi-a dat demisia de onoare. Nu comentez cauza, ci efectul: demisia de onoare.
Rece definită, dar relevant, demisia este un act unilateral de voinţă, deci este exclus faptul că ar putea fi sau nu acceptată de cineva. Mai mult decât atât, atunci când ea este şi de onoare.
Cred că în istoria politică postdecembristă a României putem număra pe degetele de la o mână politicienii care au apelat la acest gest de onoare.
Aici nu vorbim despre o fugă de responsabilităţi, nu vorbim despre închiderea unui cerc ce trebuia închis acum ori despre o cerinţă a contextului politic, dimpotrivă.
Vorbim despre o minte strălucită şi despre coloană vertebrală. Nu prea îmi place să laud politicienii, în general, îmi place să-i ştiu oameni ai faptelor şi al discursurilor politice adevărate. Pe Vasile Blaga îmi place să-l văd acum prin ochii politicienilor contemporani. Că se cheamă Crin Antonescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta (să-i enumăr doar pe cei din opoziţie) nu i-am auzit să sară la gâtul "Buldogului". Nici măcar televiziunile de foc automat nu prea s-au legat de el. Vasile Blaga este un politician care a oferit şi a cerut întotdeauna respect, un om pentru care cuvântul dat a fost sfânt, tocmai în acest context de caracter şi personalitate puternică a survenit acest gest ...de onoare.
Şi mai ştiu că politicienii adevăraţi nu pot sta mult timp deoparte, aşa că aşteptăm cu interes următoarea "mişcare" a Buldogului. Care o fi oare? Poate îşi schimbă doar cuşca.
Rece definită, dar relevant, demisia este un act unilateral de voinţă, deci este exclus faptul că ar putea fi sau nu acceptată de cineva. Mai mult decât atât, atunci când ea este şi de onoare.
Cred că în istoria politică postdecembristă a României putem număra pe degetele de la o mână politicienii care au apelat la acest gest de onoare.
Aici nu vorbim despre o fugă de responsabilităţi, nu vorbim despre închiderea unui cerc ce trebuia închis acum ori despre o cerinţă a contextului politic, dimpotrivă.
Vorbim despre o minte strălucită şi despre coloană vertebrală. Nu prea îmi place să laud politicienii, în general, îmi place să-i ştiu oameni ai faptelor şi al discursurilor politice adevărate. Pe Vasile Blaga îmi place să-l văd acum prin ochii politicienilor contemporani. Că se cheamă Crin Antonescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta (să-i enumăr doar pe cei din opoziţie) nu i-am auzit să sară la gâtul "Buldogului". Nici măcar televiziunile de foc automat nu prea s-au legat de el. Vasile Blaga este un politician care a oferit şi a cerut întotdeauna respect, un om pentru care cuvântul dat a fost sfânt, tocmai în acest context de caracter şi personalitate puternică a survenit acest gest ...de onoare.
Şi mai ştiu că politicienii adevăraţi nu pot sta mult timp deoparte, aşa că aşteptăm cu interes următoarea "mişcare" a Buldogului. Care o fi oare? Poate îşi schimbă doar cuşca.
joi, 23 septembrie 2010
Azi mi-am cumpărat de la un chioşc cu ziare revista Dilema Veche, după mult timp.
O reîntâlnire extrem de plăcută, cu ceea ce se poate chema spiritul care mi-a fascinat şi format adolescenţa. Nu pot uita nici acum fiorul cu care aşteptam, la 17,18 ani, apariţia revistei, curiozitatea temelor analizate şi disecate de către adevăraţii intelectuali ai ţării, cunoscuţi sau, pe atunci, mai puţin cunoscuţi.
Revista Dilema a însemnat foarte mult pentru mine, pentru autoidentificarea principiilor şi valorilor fundamentale în care cred şi în care voi crede toată viaţa mea: libertatea individuală, egalitatea şanselor, piaţa liberă, proprietatea privată, cultura şi contractul social, familia, educaţia şi religia.
Alături de revista Dilema şi fascinanta emisiune de pe TVR2 a regretatului Iosif Sava (muzicolog, dar mai mult decât atât o adevărată enciclopedie umană a culturii universale), am trăit clipele frumoase ale primei tinereţi, idealistice.
Acum, după 15 ani, totul pare departe. Priorităţile oarecum s-au schimbat. Am devenit poate puţin mai închişi, mai "pragmatici", nu mai avem timp, din nefericire.
Ceea ce m-a bucurat e faptul că Dilema avea acelaşi "gust", ca al feliei de pâine de casă cu unt şi cu zahăr servită prin bunăvoinţa bunicii mele în primii ani ai copilăriei.
O reîntâlnire extrem de plăcută, cu ceea ce se poate chema spiritul care mi-a fascinat şi format adolescenţa. Nu pot uita nici acum fiorul cu care aşteptam, la 17,18 ani, apariţia revistei, curiozitatea temelor analizate şi disecate de către adevăraţii intelectuali ai ţării, cunoscuţi sau, pe atunci, mai puţin cunoscuţi.
Revista Dilema a însemnat foarte mult pentru mine, pentru autoidentificarea principiilor şi valorilor fundamentale în care cred şi în care voi crede toată viaţa mea: libertatea individuală, egalitatea şanselor, piaţa liberă, proprietatea privată, cultura şi contractul social, familia, educaţia şi religia.
Alături de revista Dilema şi fascinanta emisiune de pe TVR2 a regretatului Iosif Sava (muzicolog, dar mai mult decât atât o adevărată enciclopedie umană a culturii universale), am trăit clipele frumoase ale primei tinereţi, idealistice.
Acum, după 15 ani, totul pare departe. Priorităţile oarecum s-au schimbat. Am devenit poate puţin mai închişi, mai "pragmatici", nu mai avem timp, din nefericire.
Ceea ce m-a bucurat e faptul că Dilema avea acelaşi "gust", ca al feliei de pâine de casă cu unt şi cu zahăr servită prin bunăvoinţa bunicii mele în primii ani ai copilăriei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)