Ardelenesc mediteranean, se poate!

Azi am resimțit întâia oară spiritul iernii. O minunată zăpadă care mi-a adus aminte de iernile copilăriei, în primul rând de săniuș. Luna decembrie e deosebită, are un dar aparte de a transpune spiritul în tot ceea ce faci zilnic. Parcă tot ceea ce se întâmplă e dominat de percepție sufletească, de har, de minune.
Trezindu-mă cu o oarecare foame, pe tot parcursul zilei și chiar și a serii am fost ”dominat” de bucătăreală.
La noi, la ardeleni, decembrie, e luna celebrelor ”porcării”: șorici, jumeri, caltaboș, cârnați, slănină fiartă cu boia, toate împreunate cu o minunată brânză de burduf, ceapă sau muștar, după gust.
Am hotărât să ieșim la o plimbare cu micuțul Albert în Cetatea medievală din Tg. Mureș unde am nimerit un târg de produse tradiționale. Destul de slăbuț, dar...să zicem.
Am achiziționat de la un nenea de lângă Sibiu, un gustos cârnaț afumat de porc, împreună cu o brânză de burduf...completare.
Totuși, fiind o lună dominantă a porcului, m-am hotărât să nu-mi pierd gusturile și, cu cheful de gătit la cote maxime, am purces la a prepara un somon cu cartofi la cuptor și rozmarin. Gustos. Totul stropit cu un blazon de Lechința chiar foarte bun.
Se apropie ajunul...sărbătoarea minunată a familiei, mai ales că, pentru prima oară, am o bucurie dublă, miraculoasă...ca o veste minunată.

Istoria trăită

”Am impresia că toți politicienii au înnebunit. Refuză să înțeleagă că întreg continentul trece prin vremuri grele și că unitatea politică e mai necesară ca oricând. Când situația din Europa e atât de sumbră, nu este corect să nu ai în vedere decât interesul propriului partid”.
Este un paragraf dintr-o scrisoare adresată de Carol al-II-lea, regele României, către vărul său, Friedrich, la 29 iunie 1932.
România, ca și întreaga Europă de atunci, erau măcinate de o criză profundă.
Guvernele care s-au succedat la conducerea executivă a tării nu reușiseră să scoată țara pe linia de plutire. Fapt care a generat ample mișcări populare, inclusiv marea revoltă de la atelierele Grivița din 1933.
Am citit cu deosebit interes o lucrare scrisă de profesorul Paul D. Quinlan despre Carol al-II-lea, Regele Playboy, dintre puținii oameni de stat care au avut o faimă așa oscilantă, după cum bine îl descrie autorul.
Ceea ce a fost mai important pentru mine, a fost paralela perfectă ce se poate face în raport de contextul politic și economic de atunci și de acum.
Citatul pe care l-am menționat la început, spicuit din scrisorile pe care Carol le trimitea vărului său, sunt extrem de actuale.
Atunci, ca și acum, avem o clasă politică uneori iresponsabilă cu viitorul țării, dedicată doar intereselor proprii de grup. Avem o putere care ar trebui să fie mai fermă și o opoziție care să promoveze soluții, o putere care să prezinte încredere mai mare și o opoziție care să arate alternative reale, o putere care să ofere siguranță și o opoziție prezentă prin fapte concrete.
România, de 20 de ani, încă nu are un proiect. Un proiect denumit simplu: ROMÂNIA. România mea, a ta, a noastră a tuturor. România pentru care trebuie să muncim zilnic.
Lucrarea scrisă de Quinlan a prezentat un om extrem de controversat al istoriei noastre, măcinat de intrigi politice, economice, dar și familiale și, mai ales de cele promovate de femeile care au fost în jurul său, dar un lucru este cert, neîncetat, a iubit România până la capăt, așa cum, discret, ar trebui să o facem și noi în fiecare zi.

Visul clasei de mijloc

Citeam recent o statistică referitoare la procentul clasei de mijloc în anumite state ale Uniunii Europene. Astfel, dacă în Suedia, clasa de mijloc reprezintă 61% din totalul populației, iar în Germania 51%, adică mai mult de jumătate, în România clasa de mijloc reprezintă 10% din totalul populației.
Ce înseamnă asta? Sigur, nu faptul că restul de 80% din populație e bogată și 10% săracă, ci tocmai invers.
Un procent cât mai ridicat al clasei de mijloc constituie efectul unei stări macroeconomice prospere, beneficiarii acesteia fiind acele familii care cum am spune noi românii ”nu au grija zilei de mâine”.
De regulă, clasa de mijloc practică munca în două sectoare importante ale economiei: producția în întreprinderile mici și mijlocii și aplicarea profesiunile liberale, organizate individual sau în grup. La asta se mai poate adăuga și un segment important din sectorul bugetar: medici, profesori, funcționari. Sunt acei oameni care au un nivel de trai mediu și peste mediu, încasând venituri/familie de minim 4000 Euro, lunar. Închipuiţi-vă o familie de români care ar avea venituri de 20.000 lei lunar. Un vis pe care un guvern de dreapta trebuie să își propună să îl realizeze și în România.

Administratorul public și reforma administrației locale

Săptămâna trecută am participat, la București, la o conferință extrem de interesantă, având ca temă rolul administratorului public în eficientizarea administrației publice locale.
Funcția de administrator public a fost instituită odată cu modificările legii administrației publice locale în 2006.
Dacă în 2007 și 2008 puțini primari au propus angajarea de administratori publici, în 2010, 175 de persoane ocupă acestă funcție publică.
Citymanagerul, așa cum este cunoscut în Europa de vest, are deja o tradiție în structura organizatorică a autorităților publice locale, fiind un factor de succes în eficientizarea administrației.
Noi suntem la începuturi, însă perspectiva implementării corecte și eficiente a funcției e pe drumul cel bun.
Astfel de întâlniri, la care am participat cu plăcere, sunt extrem de importante, deoarece constituie prilejul expunerii practicilor întâlnite în exercitarea funcției și fundamentul adoptării măsurilor legislative necesare perfecționărilor.
Mai mult decât atât, imperios necesară este realizarea unei structuri asociative profesionale la nivel național, în vederea reglementării cadrului legal de ocupare și organizare a funcției și chiar și a statutului profesiei de administrator public.
”Noi succese în ramură!”

Stracceti di Pollo con verdure e parmegiano

Duminică după-amiază. O zi prea călduroasă pentru această perioadă a anului, frumoasă de altfel, dominată de emoția primei plimbări cu Albert afară, în Tg. Mureș.
Cred cu tărie că cele mai frumoase momente din viață, mai rare sau mai dese, așa cum ni le rânduim fiecare, sunt cele în care ne relaxăm alături de cei dragi sau realizăm activități care ne produc plăcere maximă, așa zisele hobby-uri.
Una dintre plăcerile mele este ”bucătăritul” care, cu succesele sau insuccesele sale, mă deconectează profund de grijile și problemele cotidiene, transpunându-mă într-o lume fascinantă și gustoasă.
Azi după-amiază am pregătit și, zic eu, mi-a și reușit ”Stracceti di Pollo con verdure e parmegiano”, adică Pui cu legume la tigaie și parmezan.
Astfel, în tigaia pusă la încins cu puțin ulei de măsline de cea mai buna calitate, se rumenesc bucăți de pui bine condimentate cu cele necesare, aromate cu puțin usturoi ușor călit. După această operațiune, legumele: vinete, dovlecel, ardei gras obligatoriu roșu, varză, toate aruncate în tigaia deja încinsă.
Opțional, se poate stropi cu puțin ulei de măsline combinat cu peperroncino.
Apoi, toate se așează frumos în farfurie și se rade parmezanul să întregească toate aromele și gusturile.
Poftă bună și o viață fericită.
P.S. Nu era nimic complet, fără un Riesling italian servit la 11 grade, din pahar cu piciorul înalt, obligatoriu.

S-a mai aprins o stea

Nu aș putea spune că sunt un adept profund al tipologiei poetice gen Adrian Păunescu, dimpotrivă, îmi place poezia scrisă de Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Dinescu, Emil Botta, uneori, când mai am o anumită stare, mă gândesc și la creațiile Nichita Stănescu.
Destul de controversat pentru acțiunile sale sincere, după cum a recunoscut chiar el, față de socialism și N. Ceaușescu, simt acum că plecarea lui A.Păunescu între stele mă întristează. Din cel puțin două motive. În primul rând pentru faptul că pe ”Pământ (nu mai) avem de toate”, după cum spunea versul său, s-a stins un om înzestrat cu spirit creator de poezie (sunt puțini oameni care au primit de la Dumnezeu acest har).
În al doilea rând, pentru că el, prin tot ce a făcut, a reușit să facă oameni fericiți. Mii, sute de mii, milioane.
Din sufletul tuturor acestora, rămas bun maestre.

Tezaurizarea vinurilor

Citeam un articol interesant, pe un site de specialitate oenologic, în care se afirma, și nu de către oricine, ci chiar de Mugur Isărescu, președintele Băncii Naționale a României, despre posibilitatea tezaurizării vinurilor. Mai mult decât atât, acesta spunea că acest lucru nu ar fi o noutate, dând exemplul Băncii Naționale a Belgiei.
Deci vinul este o comoară...știam eu.
România poate fi un brand al vinurilor de calitate, exploatând la maximum această comoară spirituală. Este clar că o strategie bine realizată și corect aplicată în acest domeniu ar putea aduce plus-valoare tării noastre.Pe lângă somelieri, adevărații cunoscători ai vinurilor, există o majoritate care apreciază băutura denumită sugestiv nectarul zeilor, iar cu un marketing bine pus la punct, ne putem alătura tabloului format din țările pentru care cultura vinului și promovarea acestuia a adus numai beneficii: Italia, Spania, Franța, dar și Argentina, Chile, America de Nord.
Realizarea unui tezaur al vinurilor românești este o idee excelentă, cu condiția ca, în caz de ”război” să nu-l mai dăm rușilor spre sigură păstrare, căci iar o să dispară... cu desăvârșire.

Octombrie, în rusește și germană

De la marea revoluție leninistă din octombrie, la Oktoberfest, ”revoluția” berii din Germania.
Sunt două evenimente care marchează istoria universală.
Primul dintre ele, așa zisa ”marea revoluție din octombrie 1917”, care a avut loc în noiembrie (datorită diferențelor de calendar, iulian și gregorian) a marcat începutul terorii, a marelui flagel al secolului XX: comunismul sovietic. Lennin, marele amfitrion al ”revolutiei”, a produs o puternică lovitură de stat prin care a preluat puterea din ghiarele chiaburilor și, sub pretextul preluării ei de către clasa muncitoare și tărani, a realizat o structură nouă de conducere prin care și-a manifestat ulterior, teroarea economică, administrativă și socială, cu finalitatea realizării unui gigant represiv: Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS sau CCCP).
Se spune, și cred cu adevărat, faptul că flagelul comunist a creat mult mai multe victime, chiar decât rivalul său ideologic, fascismul lui Hitler.
Comunismul este o ideologie creată de intelectuali,un fel de ”paradis social”, imposibil de realizat, cap de afiș fiind celebrii Marx și Engels, dar pusă în aplicare de dictatori și tirani care au schimbat în rău destinul omenirii timp de aproape 100 de ani și care se manifestă încă și azi în anumite regiuni ale lumii.
Celălalt eveniment, specific lunii octombrie, este Oktoberfest, sărbătoarea berii, desfășurată pentru prima dată în secolul XIX, întreținută, promovată și copiată și de alte state, până în zilele noastre.
Despre nemți se spune că sunt un popor rigid și prea calculat, dar nu în timpul Oktoberfest-ului, când distracția atinge cote maxime, de la cel mai mare la cel mai mic, femei, copii, bărbați. Este momentul în care o națiune se relaxează și își alimentează supapele mentale cu forța necesară pentru a parcurge viața zi de zi.

S-a născut Albert

Alături de minunatul moment al vieții, când am cunoscut-o pe soția mea Tania, ieri, la 11 și 15 minute, viața mea s-a schimbat din nou, s-a născut băiețelul nostru frumos, Albert.
A bătut la poarta vieții și aceasta s-a deschis larg pentru el, făcând cei mai fericiți părinți din lume.
Nu am să pot să compar niciodată cu nimic sentimentele trăite: vizuale, sufletești, emotive, miraculoase. Este momentul în care un loc gol dintr-un ungher ascuns al sufletului se umple și emană fericire continuă, nepăsându-ți de nimic altceva decât de micuțele mâini, piciorușe, inimioara care bate și ochișorii care iți răpesc dragostea și iubirea veșnică.
La mulți ani Albert, băiețelul meu drag.

Mary g Blige and u2 - One love
Asculta mai multe audio diverse

Zahăr cu...miros

Fabrica de zahăr din Luduș și-a pornit motoarele. O simțim după mirosul care învăluie întreg orașul. E un lucru bun că industria funcționează, iar mulți oameni, chiar dacă sezonieri, merg la muncă.
Aflată sub patronaj francez, fabrica de zahăr este un adevărat brand al orașului, constituind vârful de lance al industriei ludușene. Sperăm într-o menținere a rentabilității acesteia, în condițiile respectării politicilor agricole comune, destul de rigide, date de Uniunea Europeană, ale pieței mondiale dure a zahărului, pe de o parte, dar și munca de convingere a agricultorilor români de a cultiva plante tehnice, așa cum e sfecla de zahăr, pe de altă parte.
Cel mai important lucru e acum ...mirosul. Mirosul unui oraș în care încă se mai lucrează și în care se fac eforturi pentru a menține aceste lucruri.
Chiar nu ne putem închipui cum ar putea arăta și ce viitor ar putea avea oraşul Luduș fără fabrica de zahăr.
P.S. Aș fi extrem de încântat dacă, în cadrul politicilor de marketing ale firmei, s-ar găsi posibilitatea promovării și desfacerii unui produs nou: ”Zahăr LUDUȘ”, pe care să-l poți achiziționa de pe rafturile magazinelor din Iași, Cluj, Timișoara, București, Sibiu, ș.a.

Acțiune politică

Așa cum relatam în postările trecute, așteptam următoarea mișcare a fostului ministru Vasile Blaga, care zic că s-a produs prin ”consecințele” unui interviu politic publicat de cotidianul Gândul: va candida la președinția PDL. O țintă înaltă, dar meritată.
Spuneam, tot recent, că singura șansă a sistemului politic din România este bipolarizarea politică, prin formarea a două segmente principale: de dreapta și de stânga. Mă bucur că și V. Blaga are aceiași viziune, prin argumentarea unei apropieri logic-politice dintre PDL și PNL. Este clar că va fi o cursă grea, de responsabilitate politică maximă pentru Blaga și pentru echipa cu care se va prezenta și pe care o aștept cu interes. Șansa oricărui partid, că e la putere sau că e în opoziție, e șansa politică, iar șansa politică a PDL poate fi Vasile Blaga.

Capitalism ”siropos”

Am vizionat ieri, la Cluj, un film pe care îl aşteptam de mult: Wall Street - Money never sleeps, o continuare a celebrului Wall Street din 1987.
M. Douglas a rămas acelaşi actor fascinant, interpretând un rol care, zic eu, i se potriveşte ca o mănuşă.
Dacă în 1987 filmul făcea o radiografie reală a ingineriilor financiare practicate la celebra Bursă din NY, acum, în 2010 găsim elemente de noutate, Oliver Stone ”mizând” și pe latura umană a capitalismului, pe relațiile interumane care contează mult mai mult decât ”jocul facerii banilor”, dar totuși... ”banii nu dorm niciodată”.
Sunt puține filmele americane care au format capitaliști printre români sau, mai bine zis, sunt puține filmele care au avut o influență mai mult asupra ceea ce se cheamă modus vivendi în lumea adevărată a banilor. Știu cel puțin două personaje, care par mai mult negative, dar totuși obiectiv judecând, ele constituie ”resursa umană reală a capitalismului”: Gordon Gekko din Wall Street și J.R. Ewing din nu mai puțin celebrul serial ”Dallas”. Sunt oameni care au un singur țel: profitul, mai mult decât atât, adrenalina generată de psihologia jocului ”de a face profit”.
Astfel de oameni au transformat lumea, ei constituie ”piața reală”, iar Statul intervenționist nu are ce căuta în toată afacerea aceasta decât la limita de a pedepsi infracțiunile.
Este un film care merită văzut, mai ales că este piperat cu afaceri cu energie verde, la modă acum, speculă financiară, remușcări, trădări, ironii, sinucideri, dar și cu o frumoasă poveste de viață și dragoste, asimilabile imperiului financiar al lumii.
P.S. Având în vedere noile mişcări economico-financiare mondiale, ne putem aştepta, în cel mai scurt timp, şi la o variantă a filmului Wall Street în chineză.

John Lennon la 70 de ani

Celebrul artist britanic ar fi împlinit 70 ani. Totodată, anul acesta se comemorează 30 de ani de la moartea acestuia.
Muzica celor de la The Beatles, cu Lennon la cârmă, a constituit un moment de cotitură în ceea ce înseamnă arta universală, istoria lui J.L., în special, fiind reprezentată în primul rând de manifestarea a două valori fundamentale: pace și libertate.
Este clar că lumea fără Lennon și The B. ar fi arătat cu totul altfel, mult mai săracă în spirit.

Bipolarizarea politică

Am înțeles că se lucrează la o nouă Lege electorală. Un lucru e cert: cea care e acum în vigoare este prost gândită, fiind rezultatul unei viziuni de scurtă durată și absolutamente interesată. Astfel, au apărut deputați și senatori care s-au aflat pe locurile doi, trei în bătălia electorală din colegiile în care au candidat și au reușit.
Este necesară o lege electorală nouă, bazată pe o viziune clară de reformare a sistemului politic din România, pe formarea unui sistem politic bipolar, realizat din două partide mari care să reprezinte cele două ideologii consacrate: dreapta politică și stânga politică.
Susțin această soluție din cel puțin două motive:
1. Departajarea clară a clasei politice și implicit a actului de guvernare prin aplicarea unor doctrine de dreapta și doctrine de stânga. Sunt puține momentele din istorie în care alianțe de guvernare formate din stânga și dreapta au dus la o guvernare corectă. Vezi situația recentă din Germania. Dar ei sunt nemți...cu alte mentalități. De asemenea, se pot elimina plecările masive spre partide mai mici, dar care ulterior negociază menținerea la guvernare a unor soluții compromițătoare, gen PC, UNPR și chiar UDMR (care a fost un partener corect întotdeauna pentru fiecare alianță de guvernare).
2. Departajarea percepțiilor electoratului față de un sistem politic simplu și clar: oameni de dreapta și oameni de stânga.
Aș reveni la ideea unei construcții politice sănătoase propusă în 2003 de către Valeriu Stoica, ce putea avea consecințe majore pentru sistemul politic din România viitorilor 20 de ani: unificarea dreptei, prin formarea unui partid politic nou din alianța de atunci, formată din PNL și PD. Orgoliile ”ideologice și doctrinare” a unor lideri fără viziune nu au făcut posibil acest lucru, retezând din fașă realizarea unui important partid de dreapta care să fi venit în contrabalans ideologic față de stânga reprezentată de PSD. Ne aducem aminte de faptul că atunci s-au consumat energii importante în ceea ce a fost ”bătălia între cele două Palate.”
Însă nici acum nu ar fi prea târziu. Legea electorală poate tranșa clar aceste fenomene.
În România trebuie să existe o dreaptă puternică și o stângă puternică, un Parlament împărțit în doar două părți. O nouă guvernare dintre PDL și PSD ori PNL și PSD ar trebui să fie imposibilă, asta numai în cazul în care ne numim Germania.

Blaga, posibil premier?

Este o teorie care se poate cofirma. Că tot spuneam că este acceptat de unii lideri ai opoziţie.
În varianta în care Guvernul Boc pică la moţiunea de cenzură, Vasile Blaga poate fi o variantă de prim-ministru acceptată de majoritate, până în 2012. Mai mult, în contextul în care PNL şi PSD nu prea vor guvernarea cu Băsescu preşedinte.

Demisia, o onoare

Vasile Blaga şi-a dat demisia de onoare. Nu comentez cauza, ci efectul: demisia de onoare.
Rece definită, dar relevant, demisia este un act unilateral de voinţă, deci este exclus faptul că ar putea fi sau nu acceptată de cineva. Mai mult decât atât, atunci când ea este şi de onoare.
Cred că în istoria politică postdecembristă a României putem număra pe degetele de la o mână politicienii care au apelat la acest gest de onoare.
Aici nu vorbim despre o fugă de responsabilităţi, nu vorbim despre închiderea unui cerc ce trebuia închis acum ori despre o cerinţă a contextului politic, dimpotrivă.
Vorbim despre o minte strălucită şi despre coloană vertebrală. Nu prea îmi place să laud politicienii, în general, îmi place să-i ştiu oameni ai faptelor şi al discursurilor politice adevărate. Pe Vasile Blaga îmi place să-l văd acum prin ochii politicienilor contemporani. Că se cheamă Crin Antonescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta (să-i enumăr doar pe cei din opoziţie) nu i-am auzit să sară la gâtul "Buldogului". Nici măcar televiziunile de foc automat nu prea s-au legat de el. Vasile Blaga este un politician care a oferit şi a cerut întotdeauna respect, un om pentru care cuvântul dat a fost sfânt, tocmai în acest context de caracter şi personalitate puternică a survenit acest gest ...de onoare.
Şi mai ştiu că politicienii adevăraţi nu pot sta mult timp deoparte, aşa că aşteptăm cu interes următoarea "mişcare" a Buldogului. Care o fi oare? Poate îşi schimbă doar cuşca.

Azi mi-am cumpărat de la un chioşc cu ziare revista Dilema Veche, după mult timp.
O reîntâlnire extrem de plăcută, cu ceea ce se poate chema spiritul care mi-a fascinat şi format adolescenţa. Nu pot uita nici acum fiorul cu care aşteptam, la 17,18 ani, apariţia revistei, curiozitatea temelor analizate şi disecate de către adevăraţii intelectuali ai ţării, cunoscuţi sau, pe atunci, mai puţin cunoscuţi.
Revista Dilema a însemnat foarte mult pentru mine, pentru autoidentificarea principiilor şi valorilor fundamentale în care cred şi în care voi crede toată viaţa mea: libertatea individuală, egalitatea şanselor, piaţa liberă, proprietatea privată, cultura şi contractul social, familia, educaţia şi religia.
Alături de revista Dilema şi fascinanta emisiune de pe TVR2 a regretatului Iosif Sava (muzicolog, dar mai mult decât atât o adevărată enciclopedie umană a culturii universale), am trăit clipele frumoase ale primei tinereţi, idealistice.
Acum, după 15 ani, totul pare departe. Priorităţile oarecum s-au schimbat. Am devenit poate puţin mai închişi, mai "pragmatici", nu mai avem timp, din nefericire.
Ceea ce m-a bucurat e faptul că Dilema avea acelaşi "gust", ca al feliei de pâine de casă cu unt şi cu zahăr servită prin bunăvoinţa bunicii mele în primii ani ai copilăriei.

Mituri despre români

Zilele trecute am citit cu interes un studiu efectuat de o revistă de specialitate economică, în care se analizau o parte din miturile consacrate despre români, cu o situaţie comparativă la nivel european şi mondial.
Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de o carte extrem de interesantă şi bine elaborată a unuia dintre istoricii noştri, Lucian Boia, cu lucrarea "Istorie şi mit în conştiinţa românească", ediţia din 2002.
Autorii articolului din revistă au realizat o sinteză succintă şi elaborată asupra miturilor dominante ale poporului nostru: că am fost grânarul Europei, că românul s-a născut poet, că suntem poporul cel mai ospitalier din lume, că suntem cei mai alfabetizaţi, că avem cele mai frumoase femei şi buni specialişti în IT, demontând total sau parţial, dar în mod cu totul obiectiv fiecare dintre acestea.
Aspectul relevant din toată acestă analiză este faptul că imaginea noastră, de multe ori, o vedem doar noi şi nu raportăm deloc anumite adevăruri la celelalte state, adică mai bine zis, uneori ne place doar nouă să credem că suntem aşa şi când auzim ceva contrariu, respingem cu vehemenţă.
Un lucru e cert, mi-a plăcut enorm ceea ce spunea Al. Paleologu, într-una dintre lucrările consacrate, că "iubeşte România, cu toate scăpările sale".

Bruschetta - savoarea simplă a Italiei

Cum spuneam în postarea trecută sunt adeptul bucătăriei mediteraniene. Nu e o fiţă, efectiv e gustoasă la maxim şi un alt aspect, puţin avut în vedere, sănătoasă. Acum sunt vreo trei ani de când am fost pentru prima dată în Italia, în sudul Italiei, că...deh, e o diferenţă. O să vă spun altă dată de ce.
Experienţa culinară m-a fascinat deplin. Şi nu am mâncat numai la restaurante, dimpotrivă, mâncare preparată în casă, ca la mama ei. Pot să spun cu mâna pe inimă: bucătăria italiană e cea mai gustoasă din lume. Uleiul de măsline, usturoiul, sosul de roşii, pastele, pizza, sumedenia de brânzeturi, antipasti, mielul, peştele, busuiocul ş.a. sunt ingrediente sau "produse finite" care produc fiori papilelor gustative, iar vinul....vinul e essenza della vita.
Îmi plac mâncărurile simple, aromate, plăcute la vedere şi la gust.
Tocmai de aceea, profitând de perioada roşiilor de calitate, m-am apucat şi am preparat nişte bruschetta, fel de mâncare extrem de vechi, simplu şi popular în peninsulă.
Se iau nişte felii de pâine prăjită şi se freacă cu usturoi, uşor că mai nou simt că toţi "căţeii pişcă", apoi se presară roşiile tăiate cubuleţe, atât cât să nu te încurce la operaţiunea de îmbucare, adică nici prea multe nici prea puţine.
Apoi, operaţiunea finală, mozzarella crudă, ploaia de pătrunjel tocat mărunt (nu busuioc cum ar crede unii) şi ingredientul principal, cu o vechime de peste 4500 de ani pe Pământ, care le leagă pe toate, uleiul de măsline de calitate superioară.
Da, este adevărat, guşti din savoarea Italiei, guşti din istoria universală a umanităţii.

La o ceauneală, pentru prima oară

Sfârşit de săptămână. Cu ceva timp în urmă, un amic mi-a făcut cadou un ceaun de fontă, folosit şi recondiţionat, pe care m-am programat să-l inaugurez sâmbăta trecută. Nu pot să spun că sunt 100%un adept al "ceaunelilor" sau bucătariei autohtone de acest fel, dimpotrivă, gastronomia mediteraneană mă încântă mai mult, am hotărât să fiu patriot şi am gătit, first time, gulaş de oaie la ceaun.
Aşadar, am pregătit focul, împreună cu savoarea unui păhărel cu ţuică de prune, adevărat "medicament" când e băută în cantităţi moderate.
Am trecut mai apoi la curăţirea legumelor şi, obligatoriu, la opărirea cărnii de oaie. Altfel, rişti să rămână tare, ca limba de la pantof.
Ceapă multă, tăiată cubuleţe sau peştişori, după preferinţe, ardei gras, roşu şi galben-verzui, ardei capia şi un "pişcător" (ciuşcă în alte părţi), unul, doi morcovi, după gust.
După ce este bine încins ceaunul, se varsă puţin ulei de floarea soarelui (alţii folosesc untură de porc), iar mai apoi se aruncă legumele mărunţite spre a fi călite, totul sub o ploaie de boia dulce presărată la momentul potrivit.
Afară e cald, iar numai un vin alb rece (la 10 grade) tânăr şi savuros te poate răcori îndeajuns dându-ţi forţa necesară pentru a trece la pasul următor: rumenirea cărnii de miel şi uşor- acoperirea întregului "harnaşament" cu apă obligatoriu caldă, altfel riscul întăririi cărnii fiind mare.
Apoi, cel puţin 2 ore de gătit la foc "relanti", în mâna stângă paharul cu vin alb rece şi în dreapta cu lingura gâdilind din când în când, suav, amestecul.
Când simţi că totul aproape prinde forma şi gustul dorite, arunci cartofii tăiaţi în patru (de preferinţă noi) şi îi mai laşi maxim 20 de minute (să nu se zdrobească şi să mănânce apoi numai căţeii).
Între timp, desfaci o Fetească Neagră (obligatoriu servit la 16, 17 grade), aşterni masa şi umpli farfuriile, cu moderaţie.
Poftă bună!
P.S. Să ne aducem aminte că acum 66 ani am întors armele, prostului (Rusia-Stalin) împotriva nebunului (Germania-Hitler).

In vino veritas

Tatăl celebrului om de ştiinţă Louis Pasteur spunea că "într-o sticlă de vin există mai multă înţelepciune decât în oricare filozofie", întărind astfel o analiză mai profundă şi mai veche a ceea ce înseamnă conceptul ...in vino veritas.
Puţin dintre noi ştiu faptul că în Biblie, cuvântul vin apare rostit de peste 5000 de ori şi şi mai puţini consideră vinul nu o băutură, ci o adevărată...fiinţă.
Pentru că el se naşte şi trăieşte într-o asurzitoare tăcere, în schimb poate oferi celor care gustă, bucuria supremă.
Vinul înseamnă viaţă. Este recunoscut faptul că popoare precum: Franţa, Italia, Spania (cu un consum mediu anual de 50 litri/persoană) au o longevitate a vieţii ridicată, faţă de România (cu un consum anual mediu de 23 litri/persoană). Se ştie faptul că, consumul constant şi moderat de vin, în special cel roşu, poate preveni multe dintre bolile secolului nostru, asociat cu o gastronomie sănătoasă şi gustoasă în acelaşi timp.
Sunt fenomene care trebuie ştiute şi promovate. Avem nevoie de o educaţie a vinului, a gastronomiei, a lucrurilor simple şi de calitate.
Mi-ar plăcea să ştiu România o ţară a băutorilor de vin şi nu a băutorilor de bere, doar şi pentru simplul motiv că aproape întotdeauna redescoperim...in vino veritas.

Running free- IRON MAIDEN via Cluj

Chiar dacă este o postare relativ târzie despre acest subiect, efectele concertului celor de la Iron Maiden la Cluj o să se producă mult timp de aici înainte.
Nu pot să spun că sunt un împătimit al concertelor, dar Iron Maiden la Cluj a meritat 100%.
Legenda vie a heavy-metalului mondial nu a trădat nici măcar o secundă sintagma filosofului rus că "muzica este mai convingătoare decât logica".
Despre Iron Maiden şi muzica lor poţi vorbi o viaţă. I-am ascultat înainte de 89 la Metronomul de la Europa Liberă şi în fiecare marţi la emisiunea lui Andrei de la 21,30 pe Vocea Americii.
Ulterior, la 17,18 ani când am achiziţionat întreaga discografie de atunci, pe casete, îi ascultam la căşti, noaptea, înainte de culcare.
Acum aproape o săptămână, la 33 de ani, i-am ascultat live, la Cluj. A fost ca un vis.
Este exact ceea ce se cere şi ceea ce poate să-ţi ofere muzica adevărată, compoziţiile de calitate.
Despre Iron Maiden se poate spune exact acelaşi lucru ca şi despre o altă formaţie legendară: "dacă nu i-ai văzut cel puţin o singură dată live, poţi să spui că ai trăit degeaba".

Masa critică şi puterea

Masa critică şi puterea reprezintă două fenomene complementare.
În primul rând, masa critică este suma indivizilor care percep, la un moment dat, aceleaşi crezuri finale, care pot fi total profunde sau distorsionat-de suprafaţă şi care au ca efect modificarea, totală sau parţială a structurilor de putere.
În al doilea rând, puterea reprezintă acţiunea sau inacţiunea generată de unul sau mai multe corpuri politice, şi asupra tuturor acelora care formează masa critică.
Masa critică poate fi alcătuită, formată şi chiar manipulată, în funcţie de acţiunea şi inacţiunea politică.
Duşmanul de moarte al organizaţiilor politice poate fi masa critică.
În momentul în care s-a format o masă critică nefavorabilă acţiunilor sau inacţiunilor unui partid sau alianţe, este foarte greu de întors, concluzia fiind pierderea alegerilor.
Exemplu: în 1996 s-a format o masa critică împotriva lui Iliescu şi a câştigat alegerile E. Constantinescu, iar în 2004 s-a format o masă critică împotriva lui Năstase şi a câştigat Băsescu.
Oare acum ce crede masa critică?

Transilvania Fest

TransilvaniaFest la Biertan, jud. Sibiu, 30.07-01.08.2010.

Sub înalt patronajul ASR Principesa Margareta a României şi ASR Prinţul Charles de Wales, în localitatea Biertan, situată în apropiere de Mediaş, s-a desfăşurat una dintre manifestările importante de promovare a tradiţiilor şi obiceiurilor transilvănene, predominate de multiculturalism şi bun gust (la propriu).
Fundaţia Raţiu (celebrul om politic român de la începuturile democraţiei româneşti) organizează această manifestare întru păstrarea şi promovarea valorilor transilvănene.
Într-o altă ordine de idei, promenada a fost completă: cultură, artă, tradiţii, gastronomie, în meniu complet, toate piperate cu ceea ce a însemnat şi sper să mai însemne şi în viitor "acţiunea şi atitudinea" saşilor în istoria Transilvaniei.
Amprenta oricăriei etnii, în ceea ce trebuie să fie naţiunea civică a viitorului Europei este decisivă, iar împletirea civilizaţiilor majoritare cu cele minoritare poate naşte temelia unor construcţii durabile.
Am fost la Biertan, pe drumul saşilor, şi am gustat dintr-un colţişor de istorie.
www.transilvaniafest.ro

Ciorbă de fasole boabe "în pită"

Întorcându-ne de la Transilvania Fest, pe ruta Biertan-Mediaş, spre Tîrnăveni, se află o localitate care se cheamă Blăjel unde există o cârciumă la margine de drum "Carisma", o afacere mică de familie, unde regăseşti pasiunea proprietarilor pentru mâncarea bună, foarte gustoasă. Piesele principale fiind ciorba de fasole în pită şi mititeii gigantici care îi fac praf şi pulbere pe cei deveniţi deja prea comerciali de pe Valea Oltului.

Aşadar am avut poftă bună pentru ciorba românească de fasole în pită, cu recomandarea că dacă ajungeţi prin zonă să nu ezitaţi să intraţi şi prin curtea familiei de la "Carisma".

Urgent, cota unică la 10%

După demararea planului de reducere a cheltuielilor în sistemul public, prin reducerea numărului de angajaţi, a salariilor, precum şi "strategia" ridicării TVA-ului, Guvernul, în mod obligatoriu şi urgent, trebuie să adopte un pachet de măsuri anticriză bazat pe susţinerea şi performarea sectorului privat. Prima măsură trebuie să fie diminuarea cotei unice de la 16% la 10%. Părerea mea e că o astfel de decizie ar putea relansa ceea ce se cheamă "acţiune economică corectă", ridicarea moralului sectorului privat, înăbuşirea creşterii economiei subterane, iar Guvernul Boc, care trebuie să fie un guvern de dreapta, şi-ar putea scoate cămasa ideologică faţă de cei care mai gândesc real "de dreapta". O altă măsură care ar putea fi aplicată este cea fiscală, de deducere a cheltuielilor şi impozitarea diferenţelor dintre veniturile şi cheltuielile anuale ale persoanei fizice. Dau un exemplu: dacă o persoană are venituri întrun an de 30.000 lei (fără impozitul de 16% pe venit pe care nu îl mai aplicăm) şi cheltuie 28.000 lei, ar trebui să i se aplice o cotă de impozitare de 10% pe cei 2000 lei diferenţă. Acest fapt ar conduce la responsabilitate fiscală majoră, prin creşterea corectitudinii. Fiecare îşi va păstra bonurile fiscale cu sfinţenie: de la magazinul din colţ, de la benzinărie, de la sticla de vin servită la restaurant (apropos, câţi dintre dvs. păstrează bonul fiscal de la restaurant?). Vă aduceţi aminte, probabil, din filmele americane, cum stau americanii la masă la final de an, cu calculatorul în faţă şi îşi calculează veniturile şi cheltuielile anuale, din fişele fiscale şi bonurile şi facturile de consum personale.

Contribuţii pentru sănătate

Guvernul a reuşit să producă (să realizeze) un segment important din ceea ce se trâmbiţează de foarte mult timp: descentralizarea în sectorul sanitar, cu o parte componentă importantă, respectiv, transmiterea întregului management al spitalelor la autorităţile locale.
Acum urmează ca managerii spitalelor să îşi arate performanţa (nu politicul) şi să "negocieze" contracte cât mai bune cu Casa asigurărilor de sănătate, mai singura sursă, din nefericire, de asigurare a subzistenţei.
Nu aş dori să insist asupra acestui aspect, chiar important, pe care îl consider doar un efect asupra ceea ce putem numi boala unui sistem.
Aş dori să fac cunoscut un paradox: sistemul public de sănătate e în moarte clinică, iar policlinicile şi spitalele private înregistrază profit, chiar cu creşteri de 20, 30% pe an. Pacientul preferă deci, să se adreseze mai nou sistemului privat, pentru a primi servicii medicale mai bune. Dau un exemplu: o pacientă preferă să nască la o maternitate privată, contra sumei de 3000 lei, decât la una de stat unde cu şpăgile aferente se ajunge la aceiaşi sumă, dar efectiv nu se pot compara condiţiile de cazare şi nici tratamentul primit din partea cadrelor medicale. Şi exemplele pot continua.
Este clar că trebuie asigurat un minim normal şi pentru cei care nu au posibilităţi să se adreseze clinicilor private. Cred că trebuie să se asigure o posibilitate de contribuţie obligatorie mixtă, sistem public/sistem privat cu încă o casă a asigurărilor de sănătate privată sau chiar să lase posibilitatea să aleagă cel care contribuie unde să o facă: la casa publică ori la casa privată.
Un spital privat se gestionează mult mai bine, pentru că interesul celor care îl deţin este profitul, pe când în sectorul public se pot acumula datorii că nimeni nu va răspunde pentru ele, iar pacientul este cel care de cele mai multe ori plăteşte: prin contribuţia obligatorie sau plăţile "fără chitanţă" din buzunarul alb.

Bugetarii şi birocraţia

Tot sectorul public este săptămânile acestea în plină fierbere. De la ministere, instituţii deconcentrate şi până la ultima primărie de comună vor începe să se facă procedurile privind reducerea posturilor, deci, practic, excluderea surplusului de angajaţi la nivelul autorităţilor publice. Cred că este o măsură absolut necesară şi obligatorie cu condiţia ca ea să se facă corect şi în mod cu totul eficient. În momentul în care criteriile de departajare sunt altele decât cele bazate pe management corect şi eficienţă maximă, atunci demersul nu va fi decât o trecere nenaturală de la o administraţie ineficientă cu un număr maxim de posturi la o administraţie ineficientă cu un număr minim de posturi.
Este clar că sistemul public este maximizat ca şi număr de angajaţi. Citeam undeva, ca şi o comparaţie, că Primăria din Londra are puţin peste 600 de angajaţi, iar cea din Bucureşti "puţin" peste 5000 !!! Cauzele sunt multiple, de natură politică, clientelară, nepotisme, dar şi...birocratice, pornite din izvorul legislativ complex şi stufos, atât la nivel central cât şi la nivel local.
Consider că birocraţia excesivă a condus la mărirea artificială a numărului de angajaţi din sectorul public, pe principiul nesănătos: mai multe dosare şi mai groase, mai mare necesar de angajaţi. Majoritatea conducătorilor de instituţii se plâng de faptul că nu mai fac faţă cu personalul existent la întocmirea dosarelor de: ajutor social, ajutor pentru încălzire, avize de funcţionare, autorizaţii ş.a. Documentaţia necesară pentru întocmirea acestora este enervant de stufoasă, cu un personal care nu mai face faţă. Actele necesare pentru construirea unei case sunt cerute şi pentru construirea unui simplu garaj, dosarul de ajutor de şomaj te sperie ca şi complexitate, să nu mai vorbim cel pentru deschiderea unei afaceri.
Consider că debirocratizarea şi introducerea răspunderii personale a celui care solicită un serviciu este o metodă prin care se poate vorbi mai târziu de eficientizare în administraţie.
În mometul în care îl "îngropăm" pe funcţioar în dosare, cereri şi formulare, atunci acesta va avea automat tendinţa să se plângă superiorilor (care şi ei sunt prea mulţi şi fără proiecte de management) că nu mai face faţă şi că trebuie de îndată să mai angajeze încă pe cineva.
Si aşa au apărut cei 1.380.000 ...